Ai o întrebare?
Am trimis mesajul Închide

Imperfecții perfecți

de Daniela Tudor

Mi-aduc aminte că încă din copilărie am purtat agăţate, uneori mai mari, alteori mai dureroase, etichete fără de care nu ştiam să fiu. “Slăbănoagă“ era printre “preferatele”  mele, oglinda (pe care ulterior am consultat-o din ce în ce mai rar) confirma prin reflectare imaginea fragilă, mâinile subţiri şi ţinuta cam anemică. Pe lângă robusteţea cerută de canoanele vremii, cu copii mai toţi proveniţi din familii de foşti ţărani unde forţa fizică era un “must“, fragilitatea făpturii mele, nepusă la îngrăşat de părinţii mei intelectuali, era ceva ce trebuia neapărat taxat, cu bună intenţie desigur. Mă mai alina oarecum realitatea că şi alte surori de-ale mele erau tot cam subţirele. Deh, aparțineam şi eu cuiva, deci.

imperfect1
imperfect3

Uitată a fost scheletica atunci când s-a impus un strict control al vederii. Şi a urmat fantastica perioadă a “aragazului cu patru ochi“. Ce-i drept, ramele erau departe de a fi la fel de fashion ca acum, scopul lor unic fiind de a ţine zdravăn pe faţă lentilele purtătoare de vedere bună. Ei,aşa că a urmat un val de caterinci colegiale, cu replici bune acum de bancuri spumoase. Nu mă amuzau, mă trimiteau urgent în afara unui grup de non-aragaze, la care atât de mult îmi doream să mă alătur! Nu a fost rău, pentru că izgonirea asta din raiul găştii m-a făcut să-mi caut alinarea în matematică, şi în scurt timp am devenit olimpică şi mai apoi, selectată în echipa de “dezlegători“ ai tainelor din Gazeta matematică. Şi credeţi că s-a terminat cu botezul? Neh… a urmat “tocilara“, că doar nu erau să stea minţile creative degeaba, să nu producă noi şi noi subiecte incitante, spre încântarea audienţei şcolare. “Tocilara” m-a urmat cuminte, studioasă, până pe la liceu, răzbătând cu greu şi prin prima iubire cu un coleg cam slab la carte, însă tare popular. Relaţia a rupt gura târgului, pentru că şi părinţii mei şi ai lui erau cunoscuţi în oraş, eu cunoscută, el aşişderea. Eu cuminte, el cam derbedeu. Eu silitoare, el cam corigent. Eu deşteaptă, el musculos. Oripilarea s-a prelins într-o zi din biroul directorului, care m-a chemat şi mi-a împărtăşit opinia lui că două lumi diferite nu se pot apropia, chiar dacă oamenii trăiesc în aceeaşi clasă, curte, stradă,oraş. M-a mirat şi am acceptat. Peste timp, am auzit că acea lume diferită a corigentului musculos e la fel ca a mea, că el a ajutat cu mâinile lui mulţi profesori, fără să-i întrebe din ce lume vin ei. Dar asta este altă poveste…

O afecţiune a corpului subţiratic (poate că aveau şi oamenii aia dreptate să taxeze scheletul cam  fragil) a impus purtarea unei haine ghipsate pentru multe zile, prea lungi şi prea triste.  Au venit la pachet cu neînţelegerea colegilor, care au găsit soluţia potrivită pentru a-i proteja de ceea ce era diferit:  “ciudată “. Râsetele din jur pot durea mai rău decât plânsul, şi sufletul se poate chirci în banca fără colegă. Momentul în care am mers pe sălile liceului dreapta, liberă, cu colegii în spatele meu care îşi potriveau ţinuta prin îndreptarea umerilor cocoşaţi, a reprezentat pentru mine o târzie şi dulce răzbunare.

Am purtat multe etichete şi unele îmi atârnă şi acum de spatele uneori neatent.

Cum ar fi dacă am înţelege că ele pot fi în aceeaşi măsură pavăze divine către definirea noastră supremă?

”Aragazul cu patru ochi”, personalizat chiar de către creatori, ar putea chiar să se amuze de gramatica lor stâlcită. Ar putea recunoaşte darul lecturii, fără de care privirea corectată ar fi fost vitregită. Ar putea recunoaşte în jur o întreagă lume populată de simpatice ”aragaze cu patru ochi”, prieteni buni în seri de dezbateri literare.

”Slăbănoaga” ar putea să-şi găsească în reviste imaginea reflectată de fiinţe universal recunoscute ca  “modele“, promovate straşnic de case de modă cu nume rezonante. S-ar putea regăsi în măsurile acceptate ca ideale, ori în căutările asidue ale producătorilor cineaşti.

Şi ”tocilara” ar putea acum, peste ani, inventaria miile de cuvinte înţelepte găsite în paginile răsfoite, s-ar putea bucura de  conexiunile neuronale antrenate şi ar putea găsi revanşa în cunoştinţele căpătate prin sârgul prematur.

Înţelesul lucrurilor ascunse este darul pe care tocilara mică, slabă, cu ochelari, mi l-a dat din belşug şi de care acum eu, adult despovărat de toate astea, mă hrănesc cu nesaţ.

Şi ce-ar fi dacă, înainte de a aştepta ca altcineva din jurul nostru să vină şi să ne dea jos etichetele plumbuite, care strivesc sub apăsarea lor sufletele candide din noi, ne-am lăsat purtaţi de înţelepciunea de a ni le da singuri jos ?

Ce-ar fi dacă am înţelege că ochelarista, slăbănoaga, ciudata, tocilara sunt etape din noi care ne-au crescut, ne-au ajutat, ne-au dat contur, ne-au şlefuit, ne-au definit? Ce-ar fi dacă înainte de a-i aştepta pe alţii să ne înţeleagă şi să ne accepte, am face noi asta întâi? Ce-ar fi dacă ne-am înţelege, accepta şi respecta toate aceste etichete care fac parte din noi? Şi împreună cu această slăbănoagă tocilară ciudată cu ochelari, m-am defini că fiind EU, întreagă, completă, fără resentimente şi fără etape arse în evoluţie.

 Pentru că, înainte de toate, poate este bine să ne iubim pe noi aşa cum suntem: proşti, urâţi, strâmbi, răi,  imperfecţi… înainte de a ne admira frumuseţea şi splendoarea!

Pentru că, în fond, aşa este firea umană: perfectă şi imperfectă, frumoasă şi urâtă, bună şi rea, cu iubire şi cu ură, într-o minunată dualitate magnifică, într-o complexitate magică, de care nu ar trebui să ne săturăm niciodată!

imperfect2

Lasă un răspuns