Termenul de inteligență are o dublă accepțiune: pe de o parte de proces de asimilare și prelucrare a informațiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaționale dotate cu anumite calități (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficiența comportamentului.
In sens general, se consideră că emisfera stângă este specializată în ordinea verbală și semantică, iar emisfera dreaptă deține funcțiile de manipulare a relațiilor spațiale și de configurare a imaginilor, așa încât se pot contura variante de inteligență cu dominanta logico-semantică sau spațio-imagistică.
Fiind un termen abstract, interpretările sunt diverse și uneori antagonice.
Socrate și Platon considerau că inteligența îi permite omului să înțeleagă ordinea lumii și îi conferă capacitatea de a se conduce pe sine însuși. Iar Budha milita pentru eliberarea omului de inteligență cu scopul de a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire.
Pentru gândirea occidentală, inteligența este considerată a fi atributul esențial, fundamental al omului, cea care face din om ceea ce el este. Însă pentru gândirea orientală importanța inteligenței este redusă la minimum.
S-a constatat că uneori, persoanele dotate cu inteligentă mentală peste medie pot fi depășite la nivel adaptativ de persoane mai puțin abilitate cognitiv. Raspunsul se poate afla în teoria propusă de catre Dr. Howard Gardner referitoare la inteligențele multiple.
Profesor la Universitatea Harvard , Gardner a criticat noțiunea tradițională de inteligentă bazată pe IQ.
Cele șapte tipuri de inteligență au fost descrise în cartea “Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences”. (“Cadrele Mentale: Teoria Inteligențelor Multiple”) iar ulterior au fost completate cu încă două, ultimul fiind cel mai controversat dintre ele: inteligența spirituală sau existențială.